Cartal –  odinioară a fost numele comunei

Constantin Brâncuși – a fost un sculptor român cu contribuții covârșitoare la înnoirea limbajului și viziunii plastice în sculptura contemporană. Constantin Brâncuși a fost ales membru postum al Academiei Române. Francezii și americanii îl desemnează, cel mai adesea, doar prin numele de familie, pe care îl scriu fără semne diacritice, Brancusi, pronunțându-l după regulile de pronunțare ale limbii franceze.

Născut la 19 februarie 1876, la Hobița, Gorj, Constantin era al șaselea copil al lui Radu Nicolae Brâncuși (1833-1885) și Maria Brâncuși (1851-1919). Prima clasă primară a făcut-o la Peștișani, apoi a continuat școala la Brădiceni. Copilăria sa a fost marcată de dese plecări de acasă și de ani lungi de ucenicie în ateliere de boiangerie, prăvălii și birturi.

În anul 1957, Brâncuși îl cheamă pe arhiepiscopul Teofil, preot la biserica ortodoxă, se spovedește și se împărtășește.

În data de 16 martie 1957 Constantin Brâncuși se stinge din viață la ora 2 dimineața, iar la 19 martie este înmormântat la cimitirul Montparnasse din Paris

Crinului – este numele popular al genului Lilium, un gen de plante cu flori erbacee ce cresc din bulbi. Cele mai multe specii sunt native emisferei nordice temperate. Ele cuprind un gen de circa 110 specii din familia crinului (Liliaceae).

Au o importanță culturală și literară în mare parte a lumii. Unele specii sunt, uneori, cultivate sau recoltate pentru bulbii comestibili. Speciile în acest gen sunt adevărații crini.

Eroilor – în memoria Eroilor din Primul Război Mondial

Frunzelor – frunza este un organ vegetativ lateral al tulpinii sau ramurilor, de formă plată, care îndeplinește funcția fundamentală în procesul de fotosinteză, dar servind și la respirație și transpirație. Fiind cel mai plastic organ vegetativ al plantei, frunza se poate metamorfoza, adaptându-se pentru îndeplinirea altor funcții: de protecție, de absorbție, de depozitare a substanțelor de rezervă și a apei, de înmulțire vegetativă.

George Coșbuc – a fost un poet, critic literar, scriitor, publicist și traducător român din Transilvania, membru titular al Academiei Române din anul 1916. Poezia sa aparține patrimoniului cultural național, creația sa recomandându-l drept un autor clasic al literaturii române, un om cu un gust literar desăvârșit și un autor canonic, care nu poate lipsi din manualele școlare nici în ziua de azi. A dus, de asemenea, o prodigioasă activitate de iluminare (culturalizare) a țăranilor, fiind un precursor al mișcării poporaniste și un tehnician desăvârșit al prozodiei, folosea o gamă foarte variată de picioare metrice și de ritmuri, de la cele ale poeziei populare la terza rima. A dat o versiune completă a operei lui Dante, Divina comedie. A tradus foarte mult din lirica străină și a adaptat prin localizare la sufletul și mediul țărănesc Eneida și Odiseea (Iliada a fost tradusă de contemporanul său, George Murnu) și a introdus specii ale poeziei orientale, cum ar fi gazelul, în poezia română. Toate aceste calități îl recomandă pentru poziția pe care o ocupă, de autor clasic, dar mai ales simțul echilibrului și faptul că a scos în evidență partea solară, idilică, a sufletului țăranului român. La 24 februarie 1918, apare în revista Scena din București ultima poezie a lui George Coșbuc, Vulturul.

          La 9 mai 1918, poetul George Coșbuc moare la București.

Iancului – denumirea „Iancu” provine de la cunoscutul revoluționar român, Avram Iancu, fost avocat transilvănean și revoluționar român pașoptist, care a jucat un rol important în Revoluția de la 1848 din Transilvania. A fost conducătorul de fapt al Țării Moților în anul 1849, comandând armata românilor transilvăneni, în alianță cu armata austriacă, împotriva trupelor revoluționare ungare aflate sub conducerea lui Lajos Kossuth.

Ion Manea – este un fost senator român în legislatura 1992–1996 ales în județul Iași pe listele partidului PNTCD. În cadrul activității sale parlamentare, Ioan Manea a inițiat o singură moțiune.

Iulia Hașdeu – a fost o tânără intelectuală româncă supradotată, scriitoare și poetă inclusiv de limba franceză, fiica savantului Bogdan Petriceicu Hașdeu. S-a manifestat și în muzică și pictură. Avea un talent deosebit la limbi străine și era interesată de filosofie. Iulia Hașdeu s-a născut la București, la 14 noiembrie 1869, fiind fiica savantului și scriitorului Bogdan Petriceicu Hașdeu și a Iuliei, o ardeleancă născută Faliciu. Copil supradotat, la 8 ani neîmpliniți a trecut examenele cumulate ale celor patru clase primare. La 11 ani, Iulia Hașdeu a absolvit Colegiul Național „Sfântul Sava”, iar în paralel a urmat cursurile Conservatorului de muzică din București, a plecat la studii la Paris. A fost prima româncă ce a studiat la Sorbona, studiu început la 16 ani, uimindu-și profesorii cu talentul său. Cu excepția câtorva poeme apărute în timpul vieții, dar fără voia autoarei, opera Iuliei Hașdeu este postumă. Bogdan Petriceicu Hașdeu s-a ocupat de postumitatea literară și nu numai, a unicei sale fiice. A scris preponderent poezie, de limbă franceză, dar și piese de teatru, povești și povestiri. A ținut și un jurnal, iar bogata corespondență cu tatăl ei, rămas la București denotă un fin intelectual, o conștiință a epocii sale, precum și o scriitoare cu talent. Primul ei volum de poezii, Bourgeons d’Avril^], scris în 1887, apare doi ani mai târziu, sub pseudonimul Camille Armand în volumul Œuvres posthumes.

La 29 septembrie 1888, Iulia Hașdeu a murit de tuberculoză, în vârstă de doar 18 ani și a fost înmormântată la Cimitirul Bellu.

Izvorului – un izvor este un punct de ivire la suprafața terenului a unei ape subterane, în condiții naturale. Dacă izvorul se datorează unui strat acvifer sub presiune se numește ascendent. Când curgerea alternează cu perioade de stagnare, se numește intermitent. Atunci când emergența unui izvor are loc sub nivelul apelor superficiale se numește submers. După durata curgerii, se deosebesc: izvoare permanente, periodice și intermediare.

În timp ce curge pe sub pământ, apa dizolvă substanțe minerale din pietre, astfel că uneori apa dintr-un izvor este îmbuteliată și vândută ca apă minerală.

Merișor – este o plantă medicinală din familia Ericaceae. Denumire populară: merișor de munte; afin, afin roșu, bujor, cimișir, coacăz, coacăz de munte, poranici, smirdar, saschiu, brebenoc, cununiță, pervincă. Merișorul este un arbust tufos, înalt de 10–40 cm. Tulpina este cilindrică și ramificiată. Frunzele sunt alterne, eliptice, pieloase, cu marginile răsfrânte și puncte negre pe spate. Florile sunt campanulate, de culoare alb-roz, în raceme terminale cu două-șase flori. Crește la altitudine mare, în pajiști alpine sau luminișuri, mai rar în locurile umbrite (molidișuri). Merișorul crește pe soluri schelete, acide puternic, având cerințe mici față de sol. Rezistă și la uscăciune. În România, merișorul crește în zonele înalte ale Munților Carpați, mai ales cele din Transilvania. Fructele acestui arbust se folosesc consumate ca atare sau uscate, confiate, conservate în diferite moduri. Se folosesc de asemenea și frunzele (Folium Vitis idaea). Se taie ramurile care se pun la uscat, apoi se scutură frunzele prin batere. Substanțe active: arbutină, hidrochinonă, tanin, flavonoizi. Preparatul din frunze este diuretic energetic, litontriptic (dizolvă calculii urinari, numiți popular pietre la rinichi), antidiareic, puternic antiseptic al căilor urinare. Este recomandat pentru afecțiuni renale (mai ales litiaze), infecții urinare, cistite, la reumatism, gută, diaree. Se administrează sub formă de decocție simplă (5-10 minute cu 1 1/2 lingurițe la cană), 2 căni pe zi, la care se adaugă un vârf de cuțit de bicarbonat de sodiu. Intră în formula unor ceaiuri diuretice.

Mihai Viteazul – a fost domnul Țării Românești între 1593-1600. Pentru o perioadă (în 1600), a fost conducător de facto al celor trei state medievale care formează România de astăzi: Țara Românească, Transilvania și Moldova. Înainte de a ajunge pe tron, ca boier, a deținut dregătoriile de bănișor de Strehaia, stolnic domnesc și ban al Craiovei. Figura lui Mihai Viteazul a ajuns în panteonul național românesc după ce a fost recuperată de istoriografia românească a secolului al XIX-lea, un rol important jucându-l opul Românii supt Mihai-Voievod Viteazul al lui Nicolae Bălcescu. Astfel voievodul a ajuns un precursor important al unificării românilor, care avea să se realizeze în secolul al XX-lea.

Mocanilor – mocanii sunt comunități pastorale autohtone de oieri români similare în multe privințe cu aromânii (în special cu ramura fărșeroților și cea a grămuștenilor, cu care de altfel au coabitat în stâne), situate mai ales în două regiuni distincte din sudul Transilvaniei, dar și în alte arii ale acestei provincii.

Podului – podul este o construcție, din categoria lucrări de artă, realizată de ingineri constructori, destinată să treacă un obstacol (strâmtoare, râu, o vale, căi de comunicații) trecând deasupra acestora.

Preot Anton Popescu – Preotul Anton Popescu s-a născut în anul 1857, în comuna Batogul, județul Brăila în familia preotului Ioachim și Ana Popescu. Întreaga activitate preoțească a desfășurat-o în parohia Vulturu, județul Constanța, timp de 51 de ani, perioadă în care a fost și cadru didactic la școală. A ieșit la pensie în anul 1935. Pornind pe drumul apostolatului spinos și greu al bisericii din Dobrogea, a tras brazdă nouă în ogorul înțelenit de veacuri în țara lui Mircea. Fiu al preotului Ioachim și al soției sale Ana Popescu, s-a născut în anul l 857, în comuna Batogul, județul Brăila. Fire pașnică, blândă și plină totdeauna de dragoste și bunătate și-a ales misiunea-i potrivită, primind pe umerii săi tineri sarcina preoției și a coborât la unul din altarele bisericii dobrogene, la parohia Cartalu (azi Vulturu), județul Constanța.
A păstorit enoriașii și a răspândit aici învățătura Sfintei Evanghelii 51 de ani slujind și la altarul bisericii și la altarul școlii. Cinci decenii, generații, după generații, s-au adăpat din cuvântul dulce veșnic plin de bunăvoință și veselie al răposatului „Taica părintele Anton”, cum din pruncie lumea era obișnuită să-i spună și din sufletul și forțele lui a lăsat câte o părticică la temelia bisericilor din Cartalu și Dulgheru.
La capătul celor 51 de ani de slujire în ogorul bisericii Mântuitorului Iisus, este pensionat în anul 1935 și se retrage în apropierea celor dragi, fii și fiicele sale din orașul Hârșova.

În casa fiicei sale din orașul Hârșova, la 8 iulie l 946, s-a stins din viață părintele Anton, unul din pionii bisericii Dobrogene.

Vasile Pârvan – a fost un istoric, arheolog, epigrafist și eseist român, membru titular al Academiei Române. Vasile Pârvan provenea dintr-o familie modestă, fiind primul copil al învățătorului Andrei Pârvan și al Aristiței Chiriac. Acesta a primit prenumele Vasile, la fel ca unchiului său, Vasile Conta. În 1913 s-a căsătorit cu Silvia Cristescu, nepoata lui Ioan Bogdan, fostul său profesor. În timpul Primului Război Mondial s-a refugiat la Iași (în 1916) iar apoi la Odesa (în 1917) unde i-a murit soția, la nașterea copilului. Pasionat în totalitate de munca de pe șantier, Vasile Pârvan a ignorat apendicita de care suferea. A ajuns în final pe masa de operație, însă a fost mult prea târziu pentru a-i fi salvată viața; a decedat la doar 45 de ani, în plină putere creatoare.

Vasile Alecsandri – a fost un poet, dramaturg, folclorist, om politic, ministru, diplomat, membru fondator al Academiei Române, creator al teatrului românesc și al literaturii dramatice în România, personalitate marcantă a Moldovei și apoi a României de-a lungul întregului secol al XIX-lea. A fost unul dintre fruntașii mișcării revoluționare din Moldova, redactând împreună cu Kogălniceanu și C. Negri Dorințele partidei naționale din Moldova, principalul manifest al revoluționarilor moldoveni.

Răzoare – este pluralul cuvântului răzor ce denotă diferite tipuri de teren agricol.

Răzoare este de asemenea un nume propriu ce se poate referi la numele unei localități sau a unei străzi.

Renașterii – renașterea a fost o mișcare culturală care s-a întins pe perioada secolelor XIV-XVI. A debutat în Italia, în perioada Evului Mediu Târziu și ulterior, s-a răspândit în restul Europei. Deși apariția tiparului a accelerat difuzarea ideilor în secolul al XV-lea, schimbările Renașterii nu au fost experimentate uniform de întreaga Europă.

Ca o mișcare culturală, a cuprins înflorirea inovatoare a literaturii latine și autohtone, începând din secolul al XIV-lea, când erau cercetate sursele literare din antichitatea clasică căreia i-a fost creditată lui Francesco Petrarca, apoi a debutat dezvoltarea liniară de perspectivă a tehnicilor de acordare a unei realități mult mai naturale în pictură, și treptat, la scară largă ceea ce a dus la o reforma educațională.