MOTO
“Cultura este definită ca totalitatea valorilor materiale și spirituale create de omenire și a instituțiilor necesare pentru comunicarea acestor valori.”
“Înăuntrul nostru suntem la fel, cultura face diferența.” (Confucius)
„Cultura adevărată e facultatea câștigată, ca din punctul în care omul este fixat de natură şi de soartă să se regăsească pe el însuși în realitatea în care trăiește și să-și clădească o lume spirituală proprie. Cultura constă deci în făurirea omului lăuntric și în facultatea de a se pune în sprijinul celorlalți.” (Dimitrie Gusti)
Într-un secol al vitezei unde apar la fiecare pas schimbări de mentalitate, de apreciere a valorilor, îți pui întrebarea unde ne încadrăm în legătura cu bagajul de cunoștințe asimilate de-a lungul timpului.
Poți spune că un om nu-și cunoaște istoria manifestările artistice ale semenilor săi, tradițiile, obiceiurile, nu se poate regăsi pe sine, nu are unde să ajungă dacă nu știe de unde a plecat.
În localitatea Vulturu patrimoniul cultural material este reprezentat de Biserica „Sf. Arhangheli Mihail și Gavril”, Muzeul Cartal, Biblioteca Comunală Vulturu și Monumentul Eroilor.
Biserica „Sf. Arhangheli Mihail și Gavril”, se află amplasată în centrul localității, construită din anul 1888 de către meșterul Manole din Hârșova, la 200 de metri, nord, fața de locul în care a fost zidită prima biserică a comunității.
Construită în stil bizantin se caracterizează prin plan cruciform care reiese din apariția absidelor în pereții laterali, împărțită în trei încăperi, pronaos, naos și altar, ultimele două despărțite între ele prin catapeteasmă.
Aspectul exterior este simplu și sobru cu două turle, iar interiorul bogat biserica fiind pictată de un pictor anonim din Galați.
În anul 1937 a fost reparată de Pretura din Hârșova, de asemenea în anul 1955 a fost reparată de către preotul Mitu Nicolae și epitropul Grigore Popa, cu banii lor, amândoi cunoscând meșteșugul zidăriei, fiind avariată de cutremurul din anul 1940. În anul 1966 s-a turnat de jur împrejur brâul din beton pentru consolidare. Meșteri au fost: pr. Mitu, Popa Grigore, Pârvu Ioan și alți cinci oameni, date de C.A.P Vulturu, cu muncă voluntară; materialele s-au procurat de către biserică. În biserică nu se găsesc obiecte de valoare istorică și artistică.
Preoții care au succedat sunt următorii: preot Anton Popescu, preot Enache, preot Tudor, preot Mihai, preot Mitu Nicolae, preot Gherlan, preot Teodor Mihail, preot Viziteu.
Muzeul Cartal se află amenajat într-o sala din incinta bibliotecii comunale și cuprinde un număr de 87 de obiecte foarte vechi adunate de la bătrânii satului. Aduce în actualitate tradiția și portul strămoșesc din Dobrogea.
Biblioteca Comunală Vulturu cuprinde un număr de aproximativ 6700 de volume din diferite domenii ce deservesc dorința de cunoaștere a locuitorilor.
Monumentul istoric – Obeliscul (în memoria Eroilor din Primul Război Mondial) – este situat pe strada Eroilor, în fața bisericii. Monumentul inaugurat în anul 1929, a fost realizat în memoria eroilor comunei, căzuți în luptele din Primul Război Mondial, din inițiativa primarului Anton Popescu și a preotului Ghiţă Pârvu. Este realizat de sculptorul Babadag Enachi din piatră și bronz, având următoarele dimensiuni: soclu: 2 x 0,6 x 0,6 m; obelisc: 1,8 x 0,5 x 0,5 m. Obeliscul de la Vulturu este declarat monument istoric de Ministerul Culturii – Institutul Național al Patrimoniului, fiind trecut la poziția nr. 694 în Lista Monumentelor Istorice din România (LMI), având Cod LMI CT-IV-m-B-02968/2015.
Căminul Cultural Vulturu a fost construit în anul 1963 cu ajutorul locuitorilor și Cooperativei Agricole de Producție Vulturu.
Este format dintr-o sală mare de reprezentații culturale și 3 camere anexe.
În incinta lui se desfășoară anual activități educative și culturale susținute de Grădinița cu Orar Normal Vulturu, Școala de Arte și Meserii Vulturu prin elevii acesteia și nu numai.
Ansamblul artistic de copii „Cartalu” a fost înființat în anul 2006 la inițiativa doamnelor învățătoare din S.A.M. Vulturu. Este compus din copii cu vârsta între 8 și 12 ani.
În cadrul ansamblului artistic sunt învățate dansuri populare (folclorice) din Dobrogea.
Efortul depus cu pasiune și dăruire de copii și doamnele învățătoare în cadrul repetițiilor este răsplătit prin participarea la spectacole, festivaluri și concursuri, printre care amintim:
– spectacole în Constanța, Mangalia – Pecineaga, Mihail Kogălniceanu, Eforie Sud, Mangalia Nord (Olimp) 20.09.2010;
– programe de înaltă calitate la:
Congresul XXI A.G.I.R.O. din data 28 – 30 august 2010;
Congresul XXX București 28 august 2009;
– Festivalul “ Flori de cântec românesc ” Râmnicu Vâlcea 22 – 23 mai 2010 la care s-a obținut premiul I;
– Festivalul Național și Internațional “Dobrogea Mândră grădină!” 17 -22 iunie 2010 la care s-a obținut trofeul.
Sub titlul acesta a apărut in editura Academiei Române, un foarte interesant volum de literatură populară, datorit tânărului profesor Pompiliu Pârvescu. D-l Pârvescu e originar din Dobrogea. De-aci, din satul său Cartal (Vulturu n.r.) și din câteva alte sate din împrejurime, a adunat cu multă pricepere și a deschis cu adevărat talent literar obiceiurile populare, jocurile, datinile, legendele și cimiliturile. A scris câteva considerații judicioase asupra jocurilor naționale în comparație cu ale celorlalte popoare, arătând influența străinilor asupra obiceiurilor sociale de la noi. A prins apoi și asta este partea cea mai însemnată a cărții peste 60 de melodii, de danturi și cântece, cari au fost armonizate și reproduse aici cu multă grijă de d-l C. M. Cordonean, profesor la Conservatorul din Iași.
Iar la sfârșitul cărții dl Pârvescu a adăugat un glosar de cuvinte dialectale, atât de trebuincios la asemenea lucrări. Iată o lucrare bună pe terenul folcloristicei române.
Țara noastră, 30 Noiembrie 1908
„De sus, din umbra dumbrăvilor Topologului, până devale, pe dealurile din spatele Medjediei, coborând albiile văilor spre dunga de oțel a apelor Dunării sau înaintând spre soare, până în șesurile de la Tariverde și în preajma nisipurilor mării, se rotesc aproape aceleași hori și ai să vezi că se frământă aproape aceleași brâie.
Sunt câteva deosebiri. La Seimeni, Boaşcic, prin satele de lângă baltă, o să mai găsim căzăceasca, jucată domol, în horă de fete. O să vedem romanul, ciurdelul învârtit iute, ca o ciubotărească de flăcăi. O să auzim frânturi de ceardaș, mișcat însă ușor ca o horă domoală, în două părți. Colo sus la Dăeni se joacă polca în șapte pași și se învârte hora săltată ca un fârlicundac bulgăresc. La Tortoman se rotește ciocârlia, iar mai devale, pe lângă surpăturile Cavargicului, se mișcă în fugă valul furios ca o țigănească. Și mai devale, pe o uliță a Caramuratului o să vezi cum se joacă un padecatru ori o craiţpolcă și un padepatiner. Și în tot mijlocul acesta al Dobrogei o să dai peste o grădină de jocuri din care fiece horă de flăcăi o să rupă ce-i place.”
Hora din Cartal, — un sat în Dobrogea, în ținutul unde s-a făcut culegerea — formează primul volum al acestei publicațiuni speciale. Lucrarea conține, pe lângă introducere, șase capitole: I. Hora, II. Datini, III. Legende, IV. Cimilituri, V. Nunta și VI. Melodiile, – afară d-acestea : note, glosar, indice și câteva ilustrații.
Partea cea mai importantă a lucrării domnului Pârvescu este partea privitoare la melodii, fiind până acum unică în felul său la noi. Melodiile au fost strânse cu fonograful în călătorii pe la sate. Iată ce ne spune autorul despre drumurile sale și despre chipul cum o țărancă și-a exprimat mirarea la auzul fonografului:
„Când m-a văzut lelea Silica Săcuiului din Cartal, desfăcând cutia și așezând pâlnia, s-a uitat lung la mine cu mâna sub bărbie. După ce a cântat lăutarul și am pus diafragma să le arăt și lor isprava, biata nevastă n-a mai putut răbda, a deschis ușa și a prins să strige: Ptiu!… ucigă-l crucea! Ia vin-o, Gligore, să-l auzi pe dracu… Și, întorcându-se iar, se apropia încet, băgând urechea în pâlnie să asculte mai bine, îngânarea aceea melodioasă, care își urma cursul singură, ieșind ca dintr-un necunoscut și care nu putea să pornească numai de la un fleac de sul de ceară… Și într-o vacanță da mare, după atâta umblet se deprinseseră oamenii cu mine:
— Uite domnul cu muzica! Și așa, cu lădița în brațe,… cu merindea în coșuleț, dispăream d-acasă în fiecare săptămână, ca să fiu sărbătoarea prin cine știe ce sate, înecându-mă în praful drumurilor și pârlindu-mă la frigarea soarelui…”
Luceafărul, 1 Ianuarie 1909
Printre primele mele amintiri din copilărie, una se leagă de acest sat Cartalu (astăzi numit Vulturu – trad. din lb. turca), la o nunta a rudelor bunicului care era originar al locului, mama fiind si ea născută aici. Îmi amintesc de norul imens de praf creat pe ulița satului de mașina, de curtea generoasa si umbrita de nuci bătrâni apărând-o de arșița verii, de casa alba strălucind în soare, de mușcatele din ferestre, de puhoiul de vegetație din jurul casei, de iepurii și găinile care populau curtea împrejmuită din spate și nu în ultimul rând, de oamenii voioși și prietenoși, îmbrăcați în straie de sărbătoare deosebite. Se petrecea undeva în a doua jumătate a secolului trecut, la sfârșitul anilor ’60 si era prima mea întâlnire cu satul romanesc, pe care am păstrat-o ca pe o amintire paradisiacă.
În imagine nuntași dobrogeni fotografiați de Anatole Magrin în jurul anului 1900.